Câtă filozofie!?

Natura umana e surprinzatoare. Ne condamna la o curiozitate vicioasa, mai ales în ce priveşte viaţa intima a altora. Am citit undeva, am uitat unde (asta demonstreaza ce o sa spun în continuare) ca oamenii sunt uituci şi neatenţi, iar unii mai sunt şi prosti pe deasupra; în aceste condiţii, omul nu prea are despre ce sa vobească în afara de propria lui personă, care reuşeşte sa îi starnească cât de cât atenţia şi interesul. Deci... oamenii vorbesc cu predilecţie despre ei însişi. Şi eu de ce aş face excepţie de la acest narcisism generalizat?! Mai mult decât doar atât - ca tocmai am învăţat expresia şi vreau s-o ţin minte - tot ce spunem despre noi o facem pentru noi. Ce vrem să ne demonstram? Sau... ce vrem să demonstram în general? În ce vrem să ne transformam? Cum vrem să fim priviţi? Prea multe întrebări pentru o minte atât de îngustă. Natura umană e una socială, cum spunea Aristotel. Dar altcineva şi-a pus întrebarea dacă această trecere a omului de la o stare naturală (în care toţi oamenii sunt egali) la o stare artificială, cea a societatii umane (care impune inegalitatea dintre oameni) este una benefică fiinţei umane?Cred ca Rousseau, dar nu sunt sigură. Oricum, am devenit prea filozoafă. Cred că e cazul să ma opresc. Acum, cât se mai poate.
Hai, gata, ca m-am plictisit. Ma duc sa-mi fac exercitiile!!!!!!