Despre prietenie si lucruri marunte.

Incercam sa dau o definitie prieteniei, din punctul meu de vedere. Nu m-a invatat nimeni, niciodata sa fiu prieten dar cred ca am reusit da invat singura. Si pentru cativa oameni inca mai reusesc. Unul dintre acei oameni mi-a spus ca eu l-am invatat sa fie mai bun. Daca pentru un singur om am reusit sa fac asta, tot e ceva.
Se pare insa ca exista oameni pe care i-am crezut prieteni dar... numai eu am crezut asta. Ei aveau alte planuri. Tuturor celor ce v-am deranjat cu "prietenia" mea va cer scuze ca am indraznit sa cred in voi, ca oameni.

Am vorbit in seara asta cu un prieten despre scriitori romani si, inevitabil, despre Eliade. Pentru sufletul meu mi-am reamintit un pasaj scris de Eliade despre prietenie (of... prieten, prietenie - cuvintele astea isi pierd sensul). Cred ca ar trebui citit de o mie de ori si poate asa o realizam cat valoreaza un prieten adevarat.

"O prietenie nu se verifica numai prin libertatea pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten la nevoie, a-l incalzi cu mangaierile tale, a-l inconjura cu "sinceritatile" tale nu inseamna nimic. Altele sunt adevaratele probe ale prieteniei: a nu-i incalca libertatea, a nu-l judeca din punctul tau de vedere (care poate fi real si justificabil, dar poate nu corespunde experientei destinului celuilalt), a nu-l pretui prin ceea ce iti convine sau te amuza pe tine, ci pentru ceea ce este, pentru el insusi, prin ceea ce trebuie el sa realizeze ca sa ajunga un om. Iar nu un simplu manechin."

In mijlocul vietii... sau la sfarsitul ei!

De zile bune incerc sa scriu. De cate ori deschid pagina asta sfarsesc prin a scrie si a sterge, iarasi si iarasi si apoi a inchide fara sa salvez nimic. Am inteles de mult ca imi place sa scriu. Ma transpune. Dar acum cuvintele nu-si mai gasesc sensul. Nimic nu mai are vreun sens. Trec printr-o perioada ciudata. Nu stiu care e motivul real pentru care fac niste lucruri, nu stiu daca e bine ce fac dar... se pare ca nici nu conteaza.
Ca de obicei, gasesc alinare doar in rugaciune. Doar Dumnezeu imi poate alina durerea. Doar El e raspunsul la toate intrebarile mele.

*

Cat am ras, cat am plans/Nu mai stiu, poate-i scris in vreo carte,/Maine sigur zorii ma vor lumina/Si-am sa plec mai departe. Cat de bine imi fac versurile astea.
Viitorul este la picioarele noastre, asteptand cuminte sa facem noi ce vrem cu el. Este mereu asa cum l-am planificat, nu se abate de la direcţia pe care o decidem, nimic rau nu-l poate da peste cap. Avem timp - intotdeauna maine - sa ne reparam greselile.

Sunt furioasa!... pe MINE!!!

... sunt mai bună ca voi, din moment ce îmi citiţi blogul şi vă uitaţi la profilul meu.

Farmecul distugerii!

Crezi ca poţi strivi un vierme? Iată, ai făcut-o... nu a fost greu, nu? Acum refa viermele!

Cred ca farmecul distrugerii vine din aceasta falsă senzaţie de putere, ca dacă eşti în stare sa distrugi ceva eşti mai grozav decat cel ce l-a construit.

Sunt inofensiva dar gandul meu e criminal!

Stau de una singura si ma simt in plus. Nu mai fac eforturi sa evoluez. Ignoranta e apreciata, urmarita, adulata. Tocmai de aceea ma indrept cu pasi repezi spre ignoranta. Sau am fost intotdeauna o ignoranta si nu mi-am dat seama.
De cateva zile bune vegetez. Sub pretextul ca ma simt rau nu ma dau jos din pat, nu mananc si, in ritmul asta, o sa incetez sa respir. Am motive sa ma simt groaznic, am motive sa fiu deprimata dar intotdeauna au existat astfel de motive. Niciodata insa nu am renuntat sa lupt ca acum.

"Cine se teme de suferinta, matematic rateaza fericirea." spunea Alexandru Paleologu
Eu nu m-am temut niciodata din simplu motiv ca eram obisnuita cu suferinta. Acum stiu sigur ca face parte din mine. Dar, chiar si matematic, am ratat fericirea.

De la dragoste la ura...

... nu e decat un pas. Am auzit chestia asta de o mie de ori, am citit-o si am vazut-o. Măcar în filme si tot am văzut-o. Am crezut ca o sa mi se intample si mie acelaşi lucru. Situaţia era favorabila, gandurile la fel, dar .... cine sa o faca?
Încerc sa mă conving de lucruri care nu sunt, dar care, în prostia mea, vreau sa fie. Încerc sa par altfel decat sunt si încep sa fiu. Nu mă mai recunosc!
Lucururile sunt mai mult decat complicate, iar singurul om care stie intr-adevar ce se intampla nu poate sa mă ajute mai mult decat o face. Nu poate, nu ştie, nu vrea.... nu ştiu, dar asta e mai puţin important acum.
Important e ca trebuie sa mă adun si sa încep "sa scriu postari bune"!

*

La multi ani, dragul meu!

Urari!

Pai...
Cum nu am nimic interesant de spus iar multumirile le-am făcut ieri, azi o sa mă limitez doar la a ura "La mulţi ani!" unui om drag. Paradoxal sau nu, si maine e ziua lui. E singurul om pe care îl ştiu care are ziua onomastică după ziua de naştere. O tine intr-o petrecere continua...
Sa ne trăieşti, Petrini!

Multumiri....

De Craciun am vrut sa aduc niste multumiri speciale oamenilor speciali din viata mea. Cum nu am putut, din motive obiective, as vrea sa fac asta acum.
Vreau sa ramana peste ani marturia recunostintei mele pentru ca fac parte din viata mea.

Multumesc....

Parintilor pentru ca m-au invatat, prin absenta, sa lupt. Pentru ca mi-au aratat ca in viata trebuie sa reusesti singur si ca nu trebuie sa astepti nimic de la nimeni, ca trebuie sa iei ce ti se cuvine fara sa pui intrebari.

Lui George, pentru ca a evoluat, a invatat si m-a facut sa fiu mandra de el si de talentul lui imens. Si pentru ca mi-a aratat ca exista prieteni de o viata care pot ramane mereu prieteni. Care canta dumnezeieste si de la care am invatat ce e modestia.

Cristinei pentru ca mi-a ramas prietena atatia ani, chiar si cand eu nu am fost suficient de prietena, pentru ca a stiut intotdeauna ce si cum sa spuna, pentru ca e desteapta, frumoasa, plina de viata, pentru ca atunci cand vreau sa plang e langa mine.

Lui Victoras pentru ca ma iubeste in felul lui ciudat, pentru ca a avut nevoie de sfaturile mele, pentru ca a avut incredere in mine, pentru ca m-a certat cum nu m-a certat nimeni niciodata, iubindu-ma in acelasi timp. Si pentru incapatanarea lui care ma face sa zambesc aducandu-mi aminte de mine.

Andreei, iubita mea "zburatoare" care rade si se bucura de viata desi nu ii e mereu usor. Si lui Gabi, pentru ca imi e, inainte de toate, prieten si pentru ca are grija de ea.

Fetelor (Anda, Ana, Adina) pentru ca au intotdeauna zambetul pe buze si mi-l readuc si pe al meu.

Florentinei, pentru ca reuseste intotdeauna sa ma scoata din depresii cu zambetul ei special si pentru ca are cele mai grozave sfaturi.

Lui Laurentiu, pentru ca mi-a aratat ca exista oameni grozavi si, fara sa-si dea seama, m-a facut sa ma simt, la randul meu, grozava.

Lui Catalin, pentru ca a intrat in viata mea pe neasteptate si ma face sa ma bucur de fiecare cuvant.

As mai vrea sa multumesc cuiva. I-am multumit si cu alte ocazii. De data asta vreau sa ii multumesc ca mi-a dat ceva ce nu credeam ca exista, ca indura toate toanele mele, ca stie exact ce sa spuna (cu practica sta mai prost:)).
Multumesc pentru tandretea ta si sufletul de copil ratacit. Multumesc Sorin!

Multumesc tuturor prietenilor mei, oamenilor grozavi pe care am avut noroc sa-i cunosc si sa-mi fie aproape. Si celor care nu se regasesc aici. Sa stiti ca va port cu mine in suflet.