De zile bune incerc sa scriu. De cate ori deschid pagina asta sfarsesc prin a scrie si a sterge, iarasi si iarasi si apoi a inchide fara sa salvez nimic. Am inteles de mult ca imi place sa scriu. Ma transpune. Dar acum cuvintele nu-si mai gasesc sensul. Nimic nu mai are vreun sens. Trec printr-o perioada ciudata. Nu stiu care e motivul real pentru care fac niste lucruri, nu stiu daca e bine ce fac dar... se pare ca nici nu conteaza.
Ca de obicei, gasesc alinare doar in rugaciune. Doar Dumnezeu imi poate alina durerea. Doar El e raspunsul la toate intrebarile mele.
Ca de obicei, gasesc alinare doar in rugaciune. Doar Dumnezeu imi poate alina durerea. Doar El e raspunsul la toate intrebarile mele.
*
Cat am ras, cat am plans/Nu mai stiu, poate-i scris in vreo carte,/Maine sigur zorii ma vor lumina/Si-am sa plec mai departe. Cat de bine imi fac versurile astea.
Viitorul este la picioarele noastre, asteptand cuminte sa facem noi ce vrem cu el. Este mereu asa cum l-am planificat, nu se abate de la direcţia pe care o decidem, nimic rau nu-l poate da peste cap. Avem timp - intotdeauna maine - sa ne reparam greselile.
Viitorul este la picioarele noastre, asteptand cuminte sa facem noi ce vrem cu el. Este mereu asa cum l-am planificat, nu se abate de la direcţia pe care o decidem, nimic rau nu-l poate da peste cap. Avem timp - intotdeauna maine - sa ne reparam greselile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu