Jurnalul unui nou inceput!

Anul trecut pe vremea asta admiram Dunarea dintr-o alta capitala europeana. Anul asta o sa admir blocurile din capitala noastra.
Nu o spun cu parere de rau, pentru ca si anul asta e cu oameni minunati, cu oameni dragi. Si pana la urma asta conteaza.
Se mai duse un an, unul plin cu de toate dar mai ales plin cu prieteni. Buni prieteni.
La multi ani dragii mei! Ne vedem la anu'.

Atat de mult....

So... cat timp a trecut. Mult, mult prea mult. Nu stiu, poate lipsa de inspiratie, sau delasarea, sau lipsa timpului, sau faptul ca nu am avut ce spune. Oricare din astea poate fi un motiv dar nu mai incerc de mult sa caut explicatii.
Intre timp... nu numai ca am schimbat lumea, am si vazut-o, am facut fotografii, multe fotografii, am cunoscut oameni noi, am invatat multe si am gresit la fel de mult. Dar face parte din viata, nu?!
Am descoperit ca e atat de greu sa faci o fotografie frumoasa (dar asta e alta poveste) iar eu doar am facut fotografii, nu fotografii frumoase.
Am iubit, am admirat, am dezamagit, am fost dezamagita. Am gresit. Acum incerc sa mai repar pe ici pe colo cate-o greseala si sa invat din ele.
Intre timp, traiesc! Traiesc frumos!

P.S. Multumesc Iuliei Stoian pentru fotografiile frumoase pe care le privesc in fiecare zi!

Mi-e dor.....

De oameni dragi, de a simti libertatea, de mare (zice ca de 1 mai o sa ploua), de zambete, de priviri, de acasa.

...is my party and I cry if I want to!

So... mergem sa ne petrecem. Un pic mai tarziu anul asta dar... e ca sa ajunga toata lumea. Si sa fim fericiti.
Si desi e acelasi loc ca anul trecut e altfel de lume. Au ramas cativa si de anul trecut si au ramas aia grozavi. Deci... haide-ti sa petrecem si sa ne bucuram de noi.

Cum mi-am facut genunchii praf!

De cand sunt posesoare de motor, motor cu doua roti... desigur, toata lumea imi spune ca o sa imi rup oasele, ca o sa ma fac praf sau ca o sa mor. Ce coincidenta.... toti murim!!! Deci... nu e chiar asa grav.
Si auzind eu asta in fiecare zi am inceput sa ma obisnuiesc atat de tare incat imi fac griji daca nu mi se spune.
Azi dimineata am cazut pe scarile din fata blocului. Atat de tare incat mi-am facut genunchii praf. De pantaloni nu mai zic. M-am intors, m-am schimbat si am plecat din nou. Am inceput sa ma gandesc... am alunecat, am calcat stramb?ce naiba s-a intamplat? Vreau sa cred ca nu am fost atenta si nu ca picioarele nu mai tin ca atunci lucrurile chiar ar fi grave. Si nici macar nu am cazut cu motorul.
So... poate sa mi se intample orice, oricum, indiferent de circumstante. Daca eu imi sparg capul nu e de vina nimeni, doar capul meu, asa ca... relax, oricum voi muri!

Pledoarie pentru televizor

Cred ca sunt o persoana atipica. Fac chestii care nu intra in limita normalului. Dar... intreb si eu ca o gasca penala mioritica... cine stabileste limitele? Limitele astea ale normalului?
So... ce e normal pentru mine poate fi mai mult decat anormal pentru altcineva.
Si asa, jongland cu limite, mi se pare foarte normal sa nu ma uit la televizor si nici macar sa nu am televizor.
Intr-un week-end, la munte, am gasit o telecomanda si am tot schimbat programele televizorului din dotare. Dotarea camerei, normal! Unul din prietenii mei a gasit explicatia... n-are televizor acasa si de-aia tot se "joaca"! Si atunci, m-am gandit eu... sa-mi cumpar un televizor. Adica ce? Eu de ce sa nu am?
Si in drumul spre casa, am oprit la un supermarket si m-am dus direct la televizoare. Am ramas surprinsa ca nici macar nu-s foarte scumpe. Si cand ma pregateam eu sa-mi aleg televizorul care va sta alaturi de mine in fiecare seara mi-am adus aminte ca... nu am nevoie! Inca cred ca... e cel mai bestial instrument de indobitocire creat vreodata de catre om.
Citesc ziarele dimineata pe net, am calculator pentru filme, carti pentru serile in care vreau sa fiu doar eu cu mine si timp oricum prea putin pentru tot ce as vrea sa fac, oricat de bine mi l-as manageria eu. Pe el, pe timp!
So...dragii mei, s-a hotarat. Nu-mi mai iau televizor!

Culori

Portocaliu. Asta e culoarea linistii. Asa o vad eu. Ce culoare am eu? Verde. Ce culoare are el? Rosu. Poate e de la geaca, sau...poate chiar asta e in mintea mea.

Un drum de doua zile pana in Austria doar pentru o pasiune ai putea crede ca e prea mult. Ei bine, nu, chiar nu e! As mai face acelasi lucru inca odata, fara sa clipesc.
Se spune ca in viata nu e loc de regrete. Tocmai a aparut primul. Urat!
Orice lucru are un pret, zambetul meu e de nepretuit!

Alta eu!

Port tocuri, asa cum bine stii. Te mira bocancii? Sau bootsi? Sa fim seriosi. N-ar trebui sa te mire nici ghetele de motor. Sunt dragute nu? N-au atata stil cat as vrea dar... sunt "trendy". Da, eu sunt aia. Daca vreodata ar fi sa-mi fie dor de mine, de cea de acum o sa-mi fie. E deschisa, prietenoasa, buna, zambitoare. Si mai ales generoasa cu ea. Aia veche n-ar fi plecat niciodata in plina criza in Austria sa faca snowboard. Sa fim seriosi, ar fi stat sa munceasca, sa scrie proiecte, sa rastoarne lumea. Paradoxal, nu cea de atunci a rasturnat-o. Cea de acum in schimb, are ceva sanse!

Privind inainte.... zambind

So... bine m(ne)-am regasit. Incepura un nou an. De ceva vreme chiar. An nou, oameni noi, idei noi, totul nou cum spunea cineva zilele trecute. Chiar totul nou pentru mine. Ce-a mai ramas de anul trecut? Exact ce mi-am dorit sa ramana. Prietenii adevarati si motorul. In rest, totul se schimba. Oare eu ma schimb?
Sigur ca da... altfel n-as putea accepta atatea schimbari. Ma schimb odata cu ce schimb. Las cate un pic in urma si mai adaug cate ceva.
Astept primavara... nu-mi plac cuvintele ce le am in minte. Ianuarie, frig, iarna, no bike! Dar lasa... ca vine si primavara. Pana atunci... ne bucuram de partii si de munte. Si de oamenii dragi.
Ca de obicei, la inceput de an facem planuri. Ale mele...ufff!!!ce multe! Sa iubesc din suflet, sa rad din inima, sa ma bucur de mine, sa fiu langa cei dragi si sa am grija de visele mele.
Am un an intreg pentru asta. Si apoi...inca unul. O iau de la capat, nu?!